Alerga. Nu mai stia de unde. Stia, vag, de cand. Schimbase vreo trei anotimpuri si tocmai intrase in cel de-al patrulea, iarna. Inainta dureros invelit in ger, dar dorinta ii era la fel de fierbinte ca la inceput. Corpul lui, spre deosebire de trup, suferea. Simtea masca de gheata care i se contura pe fata, simtea cum ii crapa mainile. Buricele degetelor se despicau in guri care muscau din aerul rece, inlesnind inaintarea. Magnific ca un Argentavis magnificens, zbura din ce in ce mai repede. Incepura sa i se nasca guri si din pupile si prinse a musca din carnea cerului. Talpile muscau si ele din asfalt, lasand in urma firmituri negre. Pe masura ce trecea timpul tot corpul prinse forma unei guri care alerga deschisa printre masini. Le inghitea pe toate cele indeajuns de nesabuite incat sa nu se fereasca de ea. I se parea ca vor sa o impiedice sa ajunga unde si-a propus, dar simtea ca se apropie din ce in ce mai mult de luna pe care astepta sa o mestece. Ii si simtea gustul, aspru, amar, ca de cafea nemaritata cu zaharul. Era tot ceea ce dorise, singurul vis pe care indraznise sa-l urmeze.
Tot alergand si inghitind masini, vazu una care nu numai ca nu se ferea, dar parea ca se indreapta direct spre ea! Ha! O va inghiti si pe asta! Dar nu era o masina, o alta gura venea catre ea. Surprinsa de neasteptata aparitie, nu stia daca sa se fereasca sau sa o infrunte. Si alergau amandoua atat de repede! Decise sa riste, era totul sau nimic. Sa-i franga zborul, nu visarea!
Si i-l franse. Cea de-a doua gura, mai mare, o inghiti pe prima si o data cu ea si nazuintele ei. Din bizarul tablou al legilor naturii iesise invingator cel mai puternic oponent. Gura invingatoare isi continua drumul spre soare...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu